Tocmai ce m-am întors de la înmormântarea Ioanei Lucia, verișoara mea. Ciudat că abia azi am aflat de al doilea prenume, nu știam că o cheamă și Lucia deși o cunosc de o viață. De fapt, tehnic vorbind, era verișoara mamei însă fiind mai apropiată de vârstă cu mine, mi se părea că rolul de mătușă nu i se potrivește. Drept urmare, cel puțin în conștiința mea, am devenit verișoare. Nu-mi vine să cred că nu o să o mai văd niciodată și gândul acesta vine cu o tristețe care îmi strânge inima într-un mod neplăcut și îmi umple ochii de lacrimi. Încă nu realizez imensitatea veșniciei care mi se întinde în față. A plecat dintre noi fără să apuc să-i spun cât de mult am iubit-o și câte amintiri frumoase mi-a creat în anii copilăriei deși de mult voiam să-i împărtășesc sentimentele care mă leagă de ea și să-i arăt recunoștința pentru toate momentele fericite pe care le-a creat pentru mine și de care ne-am bucurat împreună.
Era cu nouă ani mai mare ca mine iar atunci când eu am venit pe lume am fost păpușa vie, bebelușul cu care se juca și de care avea grijă să adoarmă în căruciorul pe care îl împingea conștiincios pe strada, pe atunci aproape necirculată de mașini, între cele două case în care locuiam la distanță foarte mică una de alta. Asta o știu de la mama care îmi povestea că Ioana venea zilnic la noi și cerea voie să aibă grijă de bebeluș. De fapt una dintre cele mai vechi amintiri ale mele, printre primele și oarecum neclare păstrând doar frânturi de imagini (aveam în jur de doi ani) este una în care apare și Ioana venind la noi, la casa veche, așa cum îi spunem toți din familie casei demolate. Era o bucurie fără margini să o văd în ușă știind că voi avea un partener de joacă pentru o zi întreagă și știind că îmi va îndeplini toate dorințele. Îmi cosea haine pentru păpuși, îmi făcea coronițe din flori și îmi făcea codițe din mătase de porumb pe care mi le prindea cu agrafe în părul meu scurt lăsându-mă să cred că par o adevărată domnișoară. O iubeam până la cer și înapoi și abia așteptam să vină în vizită. Ioana Opriș, pentru că așa o chema atunci, apoi s-a numit Zăhan, era o apariție mult așteptată, o bucurie, un eveniment, o surpriză, o strălucire și o mare aducătoare de fericire nu doar pentru mine ci și pentru sora mea mai mică, Ileana. Dacă spun că la vârsta aceea o veneram, nu exagerez deloc. Voiam să fim ca ea, să ne îmbrăcăm ca ea și să o copiem în tot ceea ce făcea și spunea.
Nu știu cât de frumoasă o vedeau alții (și nu cred că aceasta era principala ei calitate) dar pentru mine era perfecțiunea întruchipată. Acum , dacă tot am atins acest subiect al frumuseții fizice, îmi aduc aminte că mama, atunci când făcea referire la anumite repere estetice, mereu o dădea exemplu pe Ioana despre care spunea că are încheieturi fine care îi dau un aer aristocratic. Și da, într-adevăr avea niște glezne și niște încheieturi ale mâinilor incredibil de subțiri și de delicate întocmai ca o prințesă din povești.
N-aș spune că ”drumurile noastre s-au despărțit” dar după ce am crescut relațiile dintre noi s-au schimbat, ea s-a căsătorit, a avut copii, eu eram la liceu, apoi la facultate și o perioadă preocupările noastre nu au mai fost aceleași ca să nu mai pomenesc de faptul că nu mai locuiam în același oraș deci ne vedeam destul de rar. Dar cu toate astea legăturile dintre noi nu s-au rupt iar atunci când ne întâlneam (rar) bucuria era aceeași. Știu exact ce simțeam și știu că și pentru ea lucrurile stăteau la fel. Nu-mi spunea, dar simțeam. Uneori nu ai nevoie de cuvinte, pur și simplu simți.
Ioana avea un suflet imens de bun și a dat dovadă de acest lucru de nenumărate ori și nu spun asta ca să aduc în față sintagma despre morți numai de bine ci pentru că, realmente, avea o bunătate înnăscută pe care nu ai cum să o dobândești. Bunătatea aceea care transcede instinctele primare și care se află în factorul genetic cu care te-a înzestrat Dumnezeu. Sau nu. Mi-a rămas în minte un episod pe care o să-l țin minte cât voi trăi și care mi-a zdruncinat cele mai sensibile corzi ale sufletului.
Era o zi de început de vară, sfârșit de mai sau iunie să fi fost când i-am făcut Ioanei o vizită, Eram deja și eu ”la casa mea”, îi aveam pe Cristina și pe Vlad cu care ieșisem la plimbare și am intrat pe la ea așa cum se făcea pe vremuri, fără să te anunți, fără să dai telefon (de fapt nici nu aveam) doar să o salut și eventual să stăm la o poveste așa cum s-a întâmplat și atunci.
Era la sfârșitul anilor 80 când criza alimentară era la punctul culminant, în magazine nu se mai găsea nimic și aproape toată mâncarea era pe cartelă. În afară de bananele despre care toată România știe acum că erau simbolul bogăției și al bunăstării, și de care copiii mei nu au avut parte niciodată până după revoluție, în zona în care locuiesc eu, adică Turda, mai erau niște fructe la care niciodată nu aveam acces. Dar niciodată. Căpșunile. Spre deosebire de bananele care veneau din import, căpșunile cresc și la noi însă, nu știu din ce motiv, nu se găseau niciodată. De fapt, dacă stau să mă gândesc un pic, nu avea cine să le cultive pentru că nu avea nimeni pământ iar în micile grădini din spatele caselor oamenii preferau să își pună roșii sau cartofi care țineau de foame. Nu farafastâcuri fără valoare. Căpșunile erau de fandoseală. Poate în alte zone ale țării situația era diferită dar aici la Turda căpșunile erau o delicatesă la care puțini aveau acces.
Și, cum spuneam, intrasem la Ioana într-o vizită de curtoazie cu copiii după mine. Cristina avea doi ani și jumătate iar Vlad vreo 3 luni. Și ceea ce a urmat m-a impresioant profund deși pentru unii pare greu de înțeles acum în zilele în care trăim. Ioana avea în frigider un bol MIC cu căpșuni primite de la nu știu cine și le pusese să stea un pic cu zahăr (altă raritate). A scos căpșunile, de a căror existență eu nu știam pentru că nu erau la vedere, deci putea foarte bine să le țină în frigider până plecam noi și le-a împărțit în trei, celor doi copii ai ei și Cristinei. Vlad bebelușul era încă prea mic pentru o astfel de delicatesă deci a fost scos din schemă. Erau doar câteva căpșuni, puține, foarte puține, cred că aș fi putut să le număr pe degete și Ioana a luat de la gura copiilor ei ca să îi facă o bucurie Cristinei. Dacă ar fi fost un kilogram poate aș fi uitat de mult, dar erau doar câteva și parcă văd și acum cum toți trei mușcau cu înghițituri mici, mici ca să prelungească savoarea fructelor. Să dăruiești ceva din ce e al tău e una, dar să treci peste instinctul matern și să iei de la propriul copil ca să îi dai și altuia este un gest pe care arareori l-am văzut. Așa era Ioana.
Aș fi vrut să îi aduc aminte de întâmplarea asta și de multe altele prin care și-a arătat sensibilitatea și am tot amânat. Acum este prea târziu. N-am găsit niciodată momentul potrivit, mă gândeam să trec pe la ea și nu mi-am făcut timp, mă gândeam să o sun și să ieșim la o cafea ca să fim doar noi două dar mereu intervenea un alt eveniment, mereu am avut programat ceva, trebuia să plec, să vin, o grabă continuă care mușcă din viețile noastre și care ne îndepărtează de cei dragi.
O să o port mereu în inimă dar de acum înainte Ioana nu va mai fi în viața mea și îmi pare atât de rău că nu am știut să profit de timpul pe care l-am avut în față. În seara asta e frig, gol și întuneric.
